Decretul emis în 1976 dispunea condițiile stabilirii persoanelor în orașele mari. Astfel în cele 14 localități declarate orașe mari din România se puteau stabili cu domiciliul doar cetățenii transferați din oficiu sau cei care erau repartizați la locuri de muncă la o unitate economică din orașul respectiv, în baza studiilor terminate. Le era permisă transmutarea și tinerilor care se mutau la părinții lor, părinților care se mutau la copii precum și ofițerilor și subofițerilor, în termen de un an de la trecerea în rezervă. În mod normal nu se dădeau buletine de identitate în aceste orașe. Anumite măsuri erau valabile încă din 1947 pentru orașele închise, devenind mai riguroase începând cu 1968, an din care a intrat în vigoare limitarea numărului persoanelor care primeau reședință în orașe, iar începând cu 1971 oricine era obligat să demonstreze că are locuința în localitatea de reședință. Componența etnică a localităților a fost schimbată în numeroase cazuri. Programul de sistematizare adoptat în 1972 și promulgat în anul 1988, numit de presa străină și în discursul public „distrugerea satelor din România”, declara „formarea societății socialiste multilateral dezvoltate”, astfel fiecare localitate trebuie să aibă un rol bine definit în structura localităților țării. În opinia celor care au elaborat planul micile sate au fost principala piedică a dezvoltării (și odată cu aceasta a modernizării), iar dezvoltarea rurală era acceptată doar dacă se realizează concentrarea populației și a masei imobiliare a țării. S-au desemnat 300–350 de sate corespunzătoare pentru transformarea în orașe, prin reorganizare. Vezi: 27 iunie 1988.