Tendințele pozitive în politica privind minoritățile din România se datorau unor factori interni și externi deopotrivă. În această perioadă, dinaintea semnării tratatului de pace de la Paris, interesul României era să evite conflictele etnice de orice fel pentru a-și putea atinge obiectivele de politică externă (redobândirea părții de Nord a Transilvaniei), iar pe de altă parte guvernul Groza, ajuns la putere cu sprijin sovietic se străduia, din considerente pragmatice (realizarea stabilității interne), să comunice către minorități o politică cât mai favorabilă acestora până la acapararea și consolidarea puterii politice. Dar privite prin prisma retorsiunilor și a dezvoltărilor comuniste care au urmat, toate realizările obținute la nivel național în domeniul drepturilor minorităților s-au dovedit a fi doar iluzii.

În această perioadă s-a realizat o formă de socialism particular, după model stalinist în privința practicării puterii și a politicii economice deopotrivă, acordându-se din ce în ce mai mult teren retoricii bazate pe sentimente naționale.   Conducerea partidului care urma cu rigoare tendințele staliniste promova în continuare o concepție de viitor al României socialiste realizată prin industrializare forțată și control social-politic sever.  Trăgând învățăminte din evenimentele revoluției din Ungaria, pe plan politic intern Dej se străduia să anihileze din timp orice posibilitate care ar fi putut duce la situații asemănătoare în România. Rigoarea ideologică devenea din ce în ce mai severă, grupurile, persoanele considerate ca potențial pericol pentru sistem au fost, în mare parte, condamnate la închisoare și s-a întărit activitatea organelor securității statului.  În același timp cel mai important element al formării statului național din această perioadă a fost modernizarea socialistă obținută prin industrializare și urbanizare (prin construirea marilor cartiere de blocuri), în urma căreia majoritatea societății a avut acces la învățământ, la condiții de locuire, la sănătate, la piața muncii. 

Aceasta a fost poate cea mai dinamică perioadă. Prima etapă își atingea apogeul în anul 1968 odată cu reforma administrativ-teritorială valabilă până în ziua de azi: crearea județelor. A urmat desființarea Regiunii Autonomie Maghiare (transformată anterior în Regiunea Mureș Autonomă Maghiară concomitent cu o reorganizare semnificativă teritorială și demografică). Un alt eveniment important, de politică externă, a fost respingerea de către România a planurilor de intervenție a trupelor sovietice în Cehoslovacia pentru combaterea primăverii de la Praga, fapt care i-a adus lui Ceaușescu și României o popularitate nemaiîntâlnită în fața opiniei publice internaționale. Caracterul de relativă „deschidere” a acestei perioade a fost accentuat și de consultările publice inițiate – contrar practicilor anterioare – de către conducerea de partid privind organizarea județelor și situația maghiarilor din România. Pentru maghiarii din România a însemnat „o gură de aer”, deoarece de atunci și până la mijlocul anilor 70 s-a creat oportunitatea dezbaterii problemelor sale, într-o mică măsură s-au aprobat chiar și schimbări, iar față de șansele reduse din perioada anterioară s-au putut înființa instituții, s-au îngăduit demersuri pentru păstrarea patrimoniului cultural propriu. În mod paradoxal, însă, alături de iluzia că sistemul poate fi reformat, s-a păstrat caracterul centralizator (industrializarea forțată) și discriminatoriu al acestuia. Schimbarea a început în anul 1971, odată cu declararea „mini-revoluției culturale” după modelul din Orientul Îndepărtat, în urma vizitei conducătorului partidului în țările din Orientul Îndepărtat, discursul central axându-se pe conceptele de „omogenizare a societății” și „formare a națiunii socialiste”. Noul curs făcându-și efectul treptat, trecerea de la o epocă la alta nu a fost foarte sesizabilă, astfel principalele particularități specifice vieții politice a țării dinaintea schimbării de regim aveau să se contureze până la mijlocul anilor 70. Participarea societății la viața politică s-a

„Mini-revoluția culturală” imaginată în tezele din iulie și-a făcut efectul treptat, în domeniul culturii se introduceau, de la sfârșitul anilor 70, măsuri și restricții tot mai severe, iar contradicțiile deveneau tot mai acute în toate domeniile vieții economice, de la începutul anilor 80. Achitarea datoriilor internaționale a necesitat o intervenție economică radicală, ceea ce a însemnat că practic majoritatea materiilor prime și produselor mergeau la export, în timp ce importurile scădeau. Povara politicii plății datoriilor o suporta populația, resimțită prin scăderea drastică a nivelului de trai, deteriorarea serviciilor din punct de vedere calitativ și cantitativ. În 1982 au crescut prețurile alimentelor, iar salariul real a scăzut în această perioadă cu 15%, dar așa-numitele investiții „de prestigiu” nu au încetat, ba mai mult decât atât, așezarea pietrei de temelie și construcția Casei Poporului (clădirea parlamentului de astăzi) a urmat abia după aceea. În ciuda faptului că numărul populației urbane a crescut în mod semnificativ până la momentul schimbării de regim (însumând jumătate din întreaga populație a țării), modernizarea a adus cu ea numeroase paradoxuri: producția de alimente pe cap de locuitor se afla la nivelul țărilor europene, dar alimentația populației lăsa de dorit și alimentele de bază se dădeau pe bază de bonuri. Fabrica de automobile din țară producea mai ales pentru piața internă, dar era restricționată utilizarea mașinilor și a combustibilului. Se construiau uriașe cartiere urbane cu apartamente confortabile, dar se închidea foarte des apa și căldura. În același timp Securitatea se manifesta din ce în ce mai fățiș împotriva grupărilor disidente sau considerate disidente. În lipsa reformelor și bunăstării economice se încerca mobilizarea societății românești prin apelarea la sentimentele naționale. Istoria ca instrument de propagandă slujea ca bază excepțională pentru acest demers de a crea un trecut istoric pentru ideologia politică a sistemului, promovându-se principiul continuității,