„Mini-revoluția culturală” imaginată în tezele din iulie și-a făcut efectul treptat, în domeniul culturii se introduceau, de la sfârșitul anilor 70, măsuri și restricții tot mai severe, iar contradicțiile deveneau tot mai acute în toate domeniile vieții economice, de la începutul anilor 80. Achitarea datoriilor internaționale a necesitat o intervenție economică radicală, ceea ce a însemnat că practic majoritatea materiilor prime și produselor mergeau la export, în timp ce importurile scădeau. Povara politicii plății datoriilor o suporta populația, resimțită prin scăderea drastică a nivelului de trai, deteriorarea serviciilor din punct de vedere calitativ și cantitativ. În 1982 au crescut prețurile alimentelor, iar salariul real a scăzut în această perioadă cu 15%, dar așa-numitele investiții „de prestigiu” nu au încetat, ba mai mult decât atât, așezarea pietrei de temelie și construcția Casei Poporului (clădirea parlamentului de astăzi) a urmat abia după aceea. În ciuda faptului că numărul populației urbane a crescut în mod semnificativ până la momentul schimbării de regim (însumând jumătate din întreaga populație a țării), modernizarea a adus cu ea numeroase paradoxuri: producția de alimente pe cap de locuitor se afla la nivelul țărilor europene, dar alimentația populației lăsa de dorit și alimentele de bază se dădeau pe bază de bonuri. Fabrica de automobile din țară producea mai ales pentru piața internă, dar era restricționată utilizarea mașinilor și a combustibilului. Se construiau uriașe cartiere urbane cu apartamente confortabile, dar se închidea foarte des apa și căldura. În același timp Securitatea se manifesta din ce în ce mai fățiș împotriva grupărilor disidente sau considerate disidente. În lipsa reformelor și bunăstării economice se încerca mobilizarea societății românești prin apelarea la sentimentele naționale. Istoria ca instrument de propagandă slujea ca bază excepțională pentru acest demers de a crea un trecut istoric pentru ideologia politică a sistemului, promovându-se principiul continuității,
În anul 1975, la ordinul comitetului de presă al PCR s-au redus drastic conținutul și tirajul tuturor publicațiilor de presă, crescându-le prețul în același timp. Deși mai apăreau reviste culturale (A Hét / Săptămâna, Korunk / Contemporanul), publicații pentru copii (Jóbarát / Cutezătorii, A Haza Sólymai / Șoimii patriei), reviste de știință (Matematikai Lapok / Gazeta matematică, NYIRK – Revista de științe lingvistice și de literatură) ele erau, începând cu anii 1980 doar traduceri ale edițiilor în limba română ori fuseseră reduse la rolul de instrumente de propagandă a PCR.
Decretul emis în 1976 dispunea condițiile stabilirii persoanelor în orașele mari. Astfel în cele 14 localități declarate orașe mari din România se puteau stabili cu domiciliul doar cetățenii transferați din oficiu sau cei care erau repartizați la locuri de muncă la o unitate economică din orașul respectiv, în baza studiilor terminate. Le era permisă transmutarea și tinerilor care se mutau la părinții lor, părinților care se mutau la copii precum și ofițerilor și subofițerilor, în termen de un an de la trecerea în rezervă. În mod normal nu se dădeau buletine de identitate în aceste orașe. Anumite măsuri erau valabile încă din 1947 pentru orașele închise, devenind mai riguroase începând cu 1968, an din care a intrat în vigoare limitarea numărului persoanelor care primeau reședință în orașe, iar începând cu 1971 oricine era obligat să demonstreze că are locuința în localitatea de reședință. Componența etnică a localităților a fost schimbată în numeroase cazuri. Programul de sistematizare adoptat în 1972 și promulgat în anul 1988, numit de presa străină și în discursul public „distrugerea satelor din România”, declara „formarea societății socialiste multilateral dezvoltate”, astfel fiecare localitate trebuie să aibă un rol bine definit în structura localităților țării. În opinia celor care au elaborat planul micile sate au fost principala piedică a dezvoltării (și odată cu aceasta a modernizării), iar dezvoltarea rurală era acceptată doar dacă se realizează concentrarea populației și a masei imobiliare a țării. S-au desemnat 300–350 de sate corespunzătoare pentru transformarea în orașe, prin reorganizare. Vezi: 27 iunie 1988.
În anul 1977 începea difuzarea, la emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române, a programului intitulat „Kaláka” (clacă). Fără existența acestei emisiuni ar fi imposibil de a preciza exact când a început fenomenul numit „mișcarea caselor de dansuri”, extrem de îndrăgit în perioada comunistă și în Transilvania. Bazată pe tradiția grupurilor de dansuri populare și corurilor, precum și a publicațiilor destinate îndrumării acestora, din liceele transilvănene ale anilor 1950, continuatoare ale fenomenului din anii 1940, mișcarea caselor de dansuri avea legături strânse, în toată această perioadă, cu mișcarea similară, pornită în anii 1970 în Ungaria. Mișcarea devenise, pe tot parcursul existenței sale un for important pentru păstrarea tradițiilor, al culturii populare și lingvistice, pentru cercetarea folclorică și dezvoltarea relațiilor, precum și pentru comunicarea dintre sate și orașe. Un rol direct în inițierea și desfășurarea mișcării l-a avut Kallós Zoltán care i-a conferit autenticitate prin culegerile și propagarea folclorului instrumental din Câmpia Transilvană și al celui ceangăiesc din Ghimeș, precum și Könczei Ádám care a fost nu doar un propovăduitor al mișcării prin articolele și prelegerile sale, dar i-a creat și bazele profesionale. Propagarea la nivelul întregii țări a acestei mișcări a fost posibilă și datorită aportului numeroaselor publicații literare și culturale (Művelődés, Ifjúmunkás, Igaz Szó etc.), precum și transmiterii cu regularitate a programului mai sus amintit din cadrul emisiunii de limbă maghiară a TVR. Liderii voluntari ai grupărilor de case ale dansului din zonele de diasporă internă (zone în care maghiarii nu trăiau în comunități compacte) au legat evenimentele de mișcarea „Cântarea României” organizată la inițiativă venită de sus, ceea ce oferea un fel de paravan față de activiștii culturali locali. În acest fel taberele de dansuri și muzică populară deveniseră canale de relaționare, la mai multe nivele, practicate până la mijlocul anilor 1980 când au fost interzise.
În iunie 1977 Király Károly, fostul secretar general al județului Covasna, își expediază scrisoarea în care încearcă să atragă atenția conducerii de partid asupra problemelor naționalităților din România, în domeniul învățământului, culturii și politicii. Și-a formulat protestul în conformitate cu „regulile socialiste”. Asemenea lui Király au procedat în era Ceaușescu și Balogh Edgár, Demeter János, Takács Lajos (au fost formulate și alte scrisori, dar anonime), aceștia adresând proteste scrise în primul rând cunoștințelor lor bucureștene care îndeplineau funcții importante sau aveau posibilitatea, datorită puterii cu care erau investiți, să influențeze politica discriminatorie față de minorități. Majoritatea scrisorilor de protest au ajuns și la redacția Europei Libere (de menționat în mod special scrisoarea lui Király Károly), astfel devenind cunoscute în întreaga țară. Alții își desfășurau activitatea protestatară în mod ilegal, potrivit normelor de la acea vreme. De obicei aceștia făceau parte din generații diferite, respectiv influențați de noul lor mediu de socializare (cenaclurile literare clujene Gaál Gábor și Bretter György etc.) nu puteau avea încredere în schimbarea regimului. Aici se poate aminti, printre altele, activitatea grupărilor Ellenpontok (Contrapuncte), a Cercului Limes, Kiáltó Szó (Cuvântul care strigă), a Grupului de Antropologie a Comunicării etc. Dar mișcări de protest generale (organizate de alții, nu de naționalități) au avut loc relativ rar, precum a fost, spre exemplu mișcarea minerilor din Valea Jiului din anul 1977 sau protestul muncitorilor de la Brașov din anul 1987, ultimele pe care aparatul de stat le-a mai putut „stăpâni”.
Întâlnirea la nivel de secretari generali de partid dintre Kádár János și Nicolae Ceaușescu a avut loc la Debrecen și la Oradea. S-a convenit deschiderea cât mai curând a consulatelor generale, extinderea micului trafic de frontieră și s-a considerat de dorit înființarea reciprocă de institute culturale în cele două Capitale. Acestea din urmă nu s-au realizat. În comunicatul comun elaborat în condiții extrem de delicate s-a introdus ideea susținută de partea maghiară a „podului” care însemna în esență că naționalitatea maghiară din România îndeplinește un anume rol de pod cultural între cele două națiuni și state. Din punct de vedere cultural ar fi fost un element important dar s-a dovedit a fi o speranță deșartă.
La această dată „a încetat” oficial cenzura – fosta Direcție a presei s-a desființat în realitate, dar cenzura ulterioară era efectuată de nou-înființatele „comisii editoriale”. Manuscrisele și publicațiile aveau să treacă, de-acum înainte, prin mai multe filtre. Acest lucru a avut drept efect că prin „desființarea cenzurii” (de fapt, transformarea ei) a câștigat teren autocenzura.
În martie 1982 apărea primul număr multiplicat al publicației samizdat în limba maghiară din România „Ellenpontok” (Contrapuncte). Acest samizdat redactat la Oradea de grupul din jurul lui Ara-Kovács Attila și Tóth Károly Antal a avut opt ediții tipărite, până când Securitatea le-a desființat. Fusese redactat la o mașină de scris adusă ilegal din Ungaria și neînregistrată, primele șase ediții apărând în câte cinci exemplare-copii. Doar ultimele două ediții au atins fiecare câte un tiraj de cincizeci de exemplare, iar difuzarea nu era lipsită de probleme, devenind cunoscute doar într-un cerc foarte restrâns. Un pas important pentru publicația tipărită l-a însemnat amintirea sa la Radio Europa Liberă. Majoritatea colaboratorilor au emigrat în străinătate supă ce au fost deconspirați.
Vezi: http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1516
La 16 decembrie 1982 Ceaușescu anunța că România își achită toate datoriile față de creditorii străini. Au existat unele semne prevestitoare, căci începând cu 1979 s-a reglementat printr-un decret consumul de combustibil și al energiei electrice și al gazelor. Această măsură s-a resimțit, în anii următori, și în rândul populației (frecvente întreruperi de curent, lipsa încălzirii și a apei calde pe timp de iarnă). Alături de acestea, bazându-se pe proviziile existente, s-au instituit și importante măsuri de economisire în fabricarea produselor din carne și a conservelor, a produselor lactate, a producției de preparate din pește, legume și fructe. A urmat introducerea „aprovizionării raționale cu alimente a populației”, stabilindu-se cantitățile care pot fi consumate de o persoană/familie și s-au eliberat bonuri de alimente în acest sens. La sfârșitul anilor 80 familiile aveau serios de luptat pentru procurarea alimentelor de bază deoarece oferta de marfă devenise din ce în ce mai sărăcăcioasă, majoritatea producției de materii prime luând calea exportului. Deveniseră permanente cozile din fața instituțiilor de distribuire a alimentelor și a magazinelor care din lipsă de marfă nu făceau față nevoilor populației. Și sistemul de sănătate se deteriorase datorită lipsei medicamentelor și a altor materiale de primă necesitate. De la finalul anului 1984 expresia „naționalități conlocuitoare” era schimbată, în toate documentele, cu termenul având o cu totul altă conotație, de „muncitori români de naționalitate maghiară și germană”.
De la finalul anului 1984 expresia „naționalități conlocuitoare” era schimbată, în toate documentele, cu termenul având o cu totul altă conotație, de „muncitori români de naționalitate maghiară și germană”.
Au încetat emisiunile Televiziunii Române difuzate în limbile minorităților, iar emisiunile în limba română restrângându-se la două ore, cu conținut puternic ideologic. Mai târziu aveau să se desființeze și studiourile teritoriale de radio din Cluj și din Târgu Mureș, emisiuni în limba maghiară fiind difuzate doar la Radio București, zilnic câte o oră (mai apoi o jumătate de oră). Distrugerea vieții publice de limbă maghiară a continuat, cu un an mai târziu, prin desființarea revistei „Művelődés” (Cultura), respectiv prin restrângerea tirajului a mai multor publicații județene.
Începând cu vara lui 1986 încetează formarea farmaciștilor în limba maghiară la Institutul de Farmacie din Târgu Mureș. Același lucru s-a întâmplat începând cu anul universitar 1985–86 la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj (atunci au avut loc ultimele prelegeri în limba maghiară din materiile estetică, istoria muzicii, ideologie și muzică populară), la fel a încetat predarea materiilor în limba maghiară la Institutul de „Artă Ion Andreescu” din Cluj și s-au desființat secțiile maghiare ale ambelor instituții. Tot în această perioadă s-au desființat ultimele licee cu predare în limba maghiară la Cluj și la București, precum și tot ce mai rămăsese din învățământul profesional în limba maghiară. Devenise o practică generală ca absolvenții de naționalitate maghiară ai facultăților să nu-și găsească posturi în județe din Transilvania. Spre exemplu în anul 1988 689 dintre cei 951 de proaspăt absolvenți maghiari au fost repartizați în județe de dincolo de Carpați. Printre alții profesoara Cs. Gyimesi Éva a protestat împotriva acestor repartizări, dar fără vreun succes.
Începând cu anul 1987 devenise o practică informală ca Ungaria să nu-i extrădeze autorităților române pe cei care fugeau de sistemul din România (reglementarea juridică a urmat abia în 1989). Se estimează, în baza unor modele științifice, că între 1964 și 1992 numărul maghiarilor din Transilvania plecați definitiv și refugiați (nu doar în Ungaria) a fost de 132 000. Dintre aceștia aproximativ 109 de mii de persoane au plecat între anii 1977–1992, iar după 1987 au plecat încă 85 de mii. Problema exodului forțat i-a preocupat intens și pe intelectualii maghiari, opiniile referitoare la acest fenomen, culese între anii 1987–1989, au fost publicate de Cseke Péter și Molnár Gusztáv. Referindu-se la problema asemănătoare din perioada interbelică (disputa „Posibil-imposibil) analizând în mod special emigrarea, foștii membri ai Cercului Limes, intelectuali din Secuime, din București, Cluj și din regiunea Partium (Vestul țării) au reinterpretat această chestiune, înainte de schimbarea de regim doar în secret, iar după aceea în mod deschis și au adăugat noi date. În anul 1995 a ieșit de la tipar o carte cu aceste reflecții.
În 1988 a apărut, cu sediul de redacție la Cluj, publicația samizdat intitulată „Kiáltó szó” (Cuvântul care strigă) avându-i drept colaboratori mai ales pe membrii Cercului Limes. Cu sprijin și cu difuzare din și în Ungaria a avut 8 ediții, dar cu un public cititor restrâns. Alături de articolele autorilor și redactorilor maghiari, nesemnate sau semnate cu pseudonim, au trimis texte spre publicare în revistă Doina Cornea și Marius Tabacu.
Conform unei hotărâri de partid se interzicea folosirea denumirilor în limba maghiară și germană a localităților. În toate subtitlurile publicațiilor, ziarelor, revistelor denumirile localităților puteau apărea doar în limba română. Se insistase pe această schimbare și mai devreme.
La Budapesta s-au organizat proteste, cu aprobare, împotriva așa-numitului plan de sistematizare a localităților (Vezi: 1976) anunțat de Ceaușescu la 29 iunie. De la 1956 încoace aceasta a fost prima demonstrație de masă, liberă (aprobată tacit), cu caracter politic. Proiectul cunoscut în limbajul public drept planul de distrugere a satelor provocase o largă mișcare de opoziție nu doar în Ungaria, dar și la nivel internațional, în Occident remarcându-se în mod special inițiativa Operation Villages Roumains. Sub egida acesteia localități din Belgia, Franța și Elveția se înfrățeau cu sate din România. Până la sfârșitul lui 1989 231 de localități din Belgia, 95 din Franța și 42 din Elveția aveau „sate-surori” în România. În august 1988 a avut loc întâlnirea dintre Grósz Károly, secretar general al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar, președintele Consiliului de Miniștri din Ungaria și Nicolae Ceaușescu, secretar general al PCR și președintele statului. Din punctul de vedere al maghiarilor din România nu s-a ajuns la o înțelegere relevantă.
La Timișoara demonstranții au împiedicat evacuarea preotului reformat Tőkés László. Tőkés László a fost repartizat la Timișoara ca diacon, în anul 1986. Enoriașii l-au îndrăgit, tot mai multă lume venea să-i asculte slujbele, iar datorită activității sale de coagulare a comunității devenise foarte popular. Nici conducerea bisericii, nici Securitatea nu priveau cu ochi buni activitatea sa, i s-a atras chiar atenția de mai multe ori asupra acestui fapt. Presa din Ungaria relata cu regularitate despre evenimentele legate de persoana preotului reformat. În 28 august 1989, prin decizia Direcției pentru Culte de la București, ca și a eparhiei, Tőkés László a fost demis. Procesul privind evacuarea sa a avut loc în octombrie 1989, termenul stabilit de tribunal pentru părăsirea clădirii era 16 decembrie. Numeroșilor enoriași li s-a alăturat și o parte din populația orașului în încercarea de a zădărnici evacuarea. Vestea intervenției brutale a miliției a declanșat imense demonstrații de protest în Timișoara, apoi în toată țara.
