În anul 1977 începea difuzarea, la emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române, a programului intitulat „Kaláka” (clacă). Fără existența acestei emisiuni ar fi imposibil de a preciza exact când a început fenomenul numit „mișcarea caselor de dansuri”, extrem de îndrăgit în perioada comunistă și în Transilvania. Bazată pe tradiția grupurilor de dansuri populare și corurilor, precum și a publicațiilor destinate îndrumării acestora, din liceele transilvănene ale anilor 1950, continuatoare ale fenomenului din anii 1940, mișcarea caselor de dansuri avea legături strânse, în toată această perioadă, cu mișcarea similară, pornită în anii 1970 în Ungaria. Mișcarea devenise, pe tot parcursul existenței sale un for important pentru păstrarea tradițiilor, al culturii populare și lingvistice, pentru cercetarea folclorică și dezvoltarea relațiilor, precum și pentru comunicarea dintre sate și orașe. Un rol direct în inițierea și desfășurarea mișcării l-a avut Kallós Zoltán care i-a conferit autenticitate prin culegerile și propagarea folclorului instrumental din Câmpia Transilvană și al celui ceangăiesc din Ghimeș, precum și Könczei Ádám care a fost nu doar un propovăduitor al mișcării prin articolele și prelegerile sale, dar i-a creat și bazele profesionale. Propagarea la nivelul întregii țări a acestei mișcări a fost posibilă și datorită aportului numeroaselor publicații literare și culturale (Művelődés, Ifjúmunkás, Igaz Szó etc.), precum și transmiterii cu regularitate a programului mai sus amintit din cadrul emisiunii de limbă maghiară a TVR. Liderii voluntari ai grupărilor de case ale dansului din zonele de diasporă internă (zone în care maghiarii nu trăiau în comunități compacte) au legat evenimentele de mișcarea „Cântarea României” organizată la inițiativă venită de sus, ceea ce oferea un fel de paravan față de activiștii culturali locali. În acest fel taberele de dansuri și muzică populară deveniseră canale de relaționare, la mai multe nivele, practicate până la mijlocul anilor 1980 când au fost interzise.