Începând cu 1948 denumirea de „minorități naționale” a fost înlocuită în presă și în documentele oficiale cu cea de „naționalități conlocuitoare”. Primul articol al decretului nr. 177 din 1948, al așa-numitei „legi a cultelor” asigură „libertatea credinței”, dar în realitate îngrădește acest drept. Legea a fost, de fapt, o retorsiune îndreptată împotriva cultelor istorice, având în vedere că prin ea se ordona desființarea și punerea sub administrare de stat a instituțiilor de învățământ, se interzicea oricărui cult relațiile cu biserici, instituții, persoane din străinătate, iar epistolele pastorale și circularele puteau fi publicate doar cu aprobarea ministrului cultelor. Decretul recunoștea 14 culte, asigurând astfel egalitate în drepturi și unor culte neoprotestante, dar acestea erau considerate extrem de periculoase din cauza legăturilor lor cu Occidentul, iar poliția secretă trata „sectele”, dar de fapt, toate cultele ca pe o problemă de siguranță națională. (Despre necesitatea abrogării acestui decret vezi: 22 ianuarie 1990.)