Comunitatea maghiară din România dezmembrată și vitregită aproape până în măruntaiele ei în privința instituțiilor de reprezentare specifice naționale abia că își mai păstra unitatea prin grupările de intelectuali și rețelele informale din localitățile mai mari. În aceste condiții, în decurs de câteva zile, s-au realizat practic acțiunile-cheie ale auto-organizării, ceea ce a însemnat că au participat activ la preluarea puterii (în localitățile din afara Ținutului Secuiesc prin integrarea în structurile de conducere ale Frontului Salvării Naționale) și și-au înființat propriile organizații de reprezentare a intereselor, iar până la sfârșitul lui decembrie s-au afiliat conducerii centrale UDMR de la București. Astfel, chiar dacă în multe cazuri acestea fuseseră structuri paralele, din punctul de vedere al pretențiilor tindeau consecvent în aceeași direcție: refacerea rețelei instituțiilor culturale și de învățământ, de reprezentare drepturilor minorităților destructurate de vechiul sistem. Totodată, chiar și în subsidiar, au apărut discuțiile privind calitatea auto-organizării (care dintre modelele din trecut trebuie urmate), au generat discuții și ajutoarele sosite din Ungaria, care la început fuseseră primite cu mare bucurie (în Ținutul Secuiesc se iscau controverse din cauza distribuirii acestora, iar în alte localități din cauze interetnice). Cele mai spectaculoase rezultate din această perioadă le-a dat situația învățământului. Necesitatea unei reforme în învățământ devenise un loc comun, precum acela că economia din România trece printr-o perioadă de tranziție (în realitate nu s-a realizat nici privatizarea economiei și nici o adevărată reformă cuprinzătoare a învățământului). 
Sistemul de învățământ a rămas în continuare centralizat, haosul produs de schimbarea de regim a generat decizii ministeriale și inițiative instituționale ad-hoc. Acestea vizau, în special, eliminarea notelor specific comuniste, evidente ale sistemului de învățământ: cum ar fi libertatea pedagogilor de a fi detașați, obligativitatea uniformei pentru școlari, participarea elevilor și studenților la muncile agricole, politizarea manualelor școlare etc. În clasele maghiare înființate în primăvara anului 1990 s-au înscris un număr foarte mare de elevi, astfel a crescut și numărul școlilor generale maghiare de sine stătătoare, liceele cu un trecut de sute de ani și-au redobândit caracterul inițial, în unele școli directorii erau aleși în mod democratic, s-a creat posibilitatea predării în limba maternă (chiar în pofida prevederilor legale în vigoare) a geografiei României și istoriei românilor, începuseră să se formeze anumite rețele de relații. Acest proces avea să fie întrerupt în urma evenimentelor din martie de la Târgu Mureș, iar încercările de a reînființa Universitatea Bolyai de sine stătătoare, la fel au fost zadarnice. Atunci s-a procedat la restrângerea dreptului la învățământ în limba maternă: hotărârea de guvern nr. 521/1990 interzicea învățământul profesional în limba maghiară, în februarie 1990 s-a interzis aducerea în țară a manualelor din Ungaria, iar conform unei hotărâri ministeriale din septembrie candidații la admiterea în învățământul superior nu-și puteau susține examenele în limba maternă.
 

În șirul evenimentelor din anul 1990 care au avut legătură cu comunitatea maghiară din România nu se poate stabili foarte clar un punct de cotitură. Dar, fără îndoială, din punct de vedere interetnic cele întâmplate în martie la Târgu Mureș au însemnat o ruptură cu toate că aveau în precedent alte evenimente (manifestația cu lumânări și cărți din februarie, formarea și ședințele Vetrei Românești etc.), festivitățile de la 15 martie au însemnat o piatră de hotar. În majoritatea localităților festivitățile cu participare masivă s-au desfășurat relativ nestingherit (la Satu Mare au avut loc atrocități, respectiv în câteva locuri s-a încercat tulburarea comemorărilor), dar mai cu seamă după evenimentele de la Târgu Mureș relaționarea politică dintre majoritate și minoritate s-a schimbat radical, conflictele ducând și la zădărnicirea numeroaselor inițiative de apropiere (cum ar fi încercările de susținere a dialogului româno-maghiar: platforma Prietenia-Barátság de la Târgu Mureș sau inițiativa bilingvă Puntea-Híd de la Cluj). Caracteristic pentru perioada de după evenimentele din martie, din punctul de vedere al autoorganizării maghiarilor din România, a fost continuarea creării de instituții și în primul rând pregătirile pentru alegerile din mai. Au apărut numeroase formațiuni politice, astfel primele încercări în direcția pluralismului și a competiției politice s-au consemnat, practic, concomitent cu crearea UDMR, deoarece au apărut și potențialii competitori, cum ar fi Uniunea Asociațiilor Tinerilor Maghiari (MISZSZ), Partidul Creștin-Democrat Maghiar din România (RMKDP), Partidul Micilor Gospodari Maghiari din România (RMKGP), dar alături de acestea au mai existat și alternative mai puțin politice sau viabile, cum ar fi Uniunea Democratică Maghiaro-Română sau Partidul Independent Maghiar. Cu toate acestea, formațiunea numită în primii ani de către sociologi „mișcarea UDMR” a reușit să-și integreze partenerii într-o organizație, astfel tensiunile au apărut în primul rând ca unele din interiorul UDMR-ului. Ieșind p